"Noi nu îi urâm pe greci; din contră, îi iubim, îi iubim că avem aceleaşi moşteniri ca dânşii; căci avem aceleaşi interese, aceleasi dureri, aceleaşi speranţe; şi când zicem ''îi iubim'', nu sunt vorbe deşarte, le putem sprijini cu dovezi: sânul României este deschis cu ospitalitate comerţului grec din toate părţile; mii de greci sunt primiţi aici cu strângere de mână..." (Dimitrie Bolintineanu - 1863)
"Fie ca e vorba de Acorion, solul lui Burebista, de Pilarino, medicul lui Constantin Brâncoveanu, de Apostol Arsaki, primul minisru al lui Al. I. Cuza ori de bancherul N. Chrissoveloni din perioada interbelică - grecii sunt integraţi organic în viaţa cotidiană a geto-dacilor, apoi a românilor. Nici un alt popor, mai apropiat ori mai depărtat de hotarele noastre, nu se poate măsura cu grecii în privinţa influenţei exercitate asupra românilor, a foloaselor dobandite dintr-o convieţuire inaugurată în epoca elenistică şi extinsă astăzi la societăţile transnaţionale", (Georgeta Filitti - istoric).
Într-adevăr, istoria legăturilor dintre greci şi români este una îndelungată. Prezenţa unor puternice comunităţii proto-greceşti pe actualul teritoriu al României este atestată începând cu secolul al VII-lea î.Hr. pe ţărmul vestic al Mării Negre, odată cu începutul marii colonizări greceşti, care s-a extins pe coastele întregii Mediterane. Ionienii din Milet au înfiinţat la Marea Neagra colonia Istros, denumită mai târziu Histria. După aproximativ un secol, dorienii din Heracleea Pontica au înfiinţat oraşul Calatis, iar milesienii s-au aşezat pe spaţiul oraşului Constanţa de astăzi, întemeind cetatea Tomisului.
Aceste colonii greceşti au acumulat bogăţii şi au prosperat, devenind puternice si strălucitoare centre spirituale, locuitorii lor întreţinand relaţii excelente cu populaţia autohtonă, care le-a apărat de invaziile hunilor şi avarilor.
Ulterior, în timpul existenţei Imperiului Roman şi apoi a celui bizantin, prezenţa unui element grecesc în graniţele de astăzi ale României este mai puţin vizibilă, fără a lipsi însă cu desăvârşire. Dupa 1821, istoricii pomenesc şi de tendinţele unor greci din Principate, anume levantinii, ajunşi aici de-a lungul vremii cu diverse rosturi şi avându-l în frunte pe mitropolitul Dosithei Filitti. Ei doreau o confederaţie balcanică multinaţională sub suzeranitatea turcească, o modalitate de apărare a fiecărei naţiuni.
În România Mare, după 1918, comuniăţile elene erau extrem de puternice. Grecii aveau şcolile lor, bisericile, cinematografele, lăcaşele de ocrotire socială, bănci proprii. Toleranţa autorităţilor şi a românilor simpli era maximă, între români şi greci nefiind cunoscute în istorie conflicte de nici un fel. Cu toate acestea, multe dintre proprietăţile comunităţii greceşti au fost confiscate de Statul Român.
Un număr mare de greci soseşte în România imediat dupa al doilea război mondial, plecaţi fiind din ţara de origine din cauza persecuţiilor politice. Dacă la început se bucură de sprijin din partea autorităţilor române, la scurt timp, la începutul anilor '50, multor greci li s-a confiscat totul - averi personale si comunitare - sute dintre ei fiind deportaţi la Canal şi alte locuri de muncă silnică, închişi alături de alţi deţinuţi politici iar nu puţini au şi murit acolo.
Astăzi, conform recensământului din anul 2002, numărul estimat al grecilor din România este de 6.513, ceea ce reprezintă circa 0,02% din populaţia României. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc în Bucureşti, Tulcea, Constanţa, Brăila, Galaţi, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Bacău, Dolj.
Organizaţia cetăţenilor români aparţinând minorităţii elene din ţara noastră este Uniunea Elena din România (UER). UER, care este compusă din 20 de comunităţi teritoriale constituite în mai multe municipii, oraşe sau comune, îşi propune să apere "dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice si religioase a membrilor săi".
UER - a cărei siglă este un luptător antic, înconjurat de o cunună de lauri - organizează anual manifestari culturale variate, dintre care amintim sărbatorirea zilelor naţionale ale Greciei (25 martie) şi României, a zilei de 28 octombrie (când, în 1940 poporul elen a respins invazia fascismului italian), a sărbătorilor religioase de Paşte şi de Crăciun, dar şi festivaluri de muzică populară elenă, de dansuri sau de poezie.
Dintre personalităţile greceşti care au îmbogăţit cultura română amintim pe scriitorul Ion Luca Caragiale, regizorul Gheorghe Vitanidis, compozitorul Gherase Dendrino sau pe criticul Dimitrie Panaitescu Perpessicius.
Grecii sunt un popor demn, ambiţios, credincios. Oamenii reuşesc să treacă peste diferenţele dintre ei când e vorba de o cauză comună. Îi ajută Biserica, numărul lor mare (peste 7 milioane traiesc în afara graniţelor naţionale), mândria şi educaţia.
În fine, spiritul lor negustoresc, intreprinzator, şi faptul ca au fost şi au rămas, cel puţin parţial, "stăpânii mării" - ceea ce le accentuează tendinţa naturală spre libertate şi frăţie - contribuie semnificativ la conturarea unei tipologii greceşti a unităţii.
În familiile greceşti, legăturile între membrii sunt foarte strânse, aceştia comunică permanent, se sprijină unul pe altul în toate împrejurările, şi asta fără nici o constrângere, fără nici o ipocrizie.
Legătura dintre ei, e în mod firesc şi una de iubire: fraţii mai mari îi protejează şi îi ajută pe cei mai mici, bunicii sunt vizitaţi adesea, iar de sărbători, generaţiile petrec împreună şi nici nu concep ca ar putea fi altfel, iar ca urmare la greci nu există conflicte acute între generaţii, lucru care se datorează şi faptului că aceştia petrec împreună.
Adică, de la bătrân la copil, toţi concep în acelaşi fel petrecerea, cu cântece si dansuri. Numai muzică şi dansuri greceşti. Grecului de orice vârstă, alta muzică decât a ţării sale nu-i spune nimic. De când se nasc si până la sfărşit, ei nu ascultă, nu cântă şi nu dansează decât pe muzica lor, populară şi uşoară, de care nu se satură niciodată.
Dar chiar şi în toiul celor mai aprige petreceri, veselia e bine temperată, tatăl dansează alături de fii şi soacra lângă noră, acele splendide şi dificile dansuri de grup, nu de perechi. Însoţiţi de bătăile ritmice din palme ale asistenţei, în şirul de dansatori se poate prinde oricine şi, privindu-i cum se sincronizează, cum îşi armonizează mişcările, oricine este condamnat la acea bucurie comună, care trece ca un flux prin mâinile înlănţuite. Cunoscuţi şi necunoscuţi cântă şi dansează împreună, plini de bune sentimente unii faţă de alţii.
Nu poţi înţelege grecii decât dacă-i vezi petrecând. Şi oricât de greu ar munci, oricât de osteniţi ar fi, nu scapă nici un prilej să o facă, de parcă asta le-ar da noi şi noi puteri.
Iar muzica şi dansul i-au ajutat întotdeauna, chiar şi vremurile aspre, cu sărăcie şi războaie, să meargă mai departe, înfruntând cu demnitate vicisitudinile istoriei.